Iluminatul stradal din anii 1920 arăta complet diferit față de ce vedem astăzi în orașe. În acea perioadă, funcția de bază a sistemelor de iluminat era aceea de a oferi un minim de vizibilitate pe timpul nopții, în special în zonele centrale, la intersecții sau în apropierea clădirilor administrative. Străzile secundare, aleile sau periferia orașelor rămâneau de cele mai multe ori complet întunecate după apus.
Ce surse de lumină se foloseau în anii 1920?
La începutul secolului XX, multe orașe europene și americane foloseau lămpi cu gaz. Acestea funcționau cu ajutorul unei rețele de conducte subterane care alimentau arzătoarele montate în capătul stâlpilor. În fiecare seară, un angajat al primăriei aprindea manual fiecare lampă. În orașele mai dezvoltate, procesul a fost mecanizat treptat, dar în multe locuri aprinderea și stingerea s-au făcut manual până târziu în anii 1940.
Treptat, lămpile cu gaz au fost înlocuite cu cele electrice. Primele becuri utilizate în iluminatul stradal erau cu incandescență, apoi au apărut variantele cu mercur și vapori de sodiu, care au dominat deceniile următoare.
Cum arătau stâlpii de iluminat?
Modelele erau masive, turnate din fontă sau forjate din fier, având în general forme ornamentale. Designul conta în epocă pentru că iluminatul era considerat un simbol al progresului urban. Stâlpii erau înalți de aproximativ 4-5 metri, iar corpurile de iluminat aveau sticlă opacă sau transparentă, protejată de grilaje metalice. Nu existau standarde clare de înălțime, distanțare sau putere, astfel că fiecare oraș improviza în funcție de buget și priorități.
Cât de des se făcea întreținerea?
Lămpile cu gaz necesitau curățare și verificare zilnică. Cei care se ocupau de întreținere erau obligați să urce scara la fiecare stâlp pentru a verifica fitilul, arzătorul și eventualele depuneri. După trecerea la iluminatul electric, intervențiile s-au rărit, dar era nevoie de echipe care să schimbe becurile arse și să repare instalațiile expuse la ploaie sau îngheț.
În zonele rurale, sistemele erau aproape inexistente. Doar în sate mari sau la trecerile de cale ferată se puteau găsi câteva lămpi montate pe stâlpi de lemn, conectate la un generator local sau la o rețea rudimentară.
Cine decidea unde se montează stâlpii?
Decizia aparținea administrației locale, iar amplasarea se făcea mai ales în funcție de importanța zonei. Se iluminau în general:
-
fațadele primăriilor și instituțiilor publice
-
gările și piețele centrale
-
clădirile importante, precum spitalele sau teatrele
-
intersecțiile mari sau podurile
Locuințele obișnuite nu aveau iluminat exterior, iar trotuarele erau luminate slab sau deloc. În multe orașe mici, exista un singur rând de stâlpi pe o parte a drumului, iar partea opusă rămânea în umbră.
Cum s-a schimbat iluminatul în ultimele decenii?
După anii 1950, au apărut primele rețele standardizate. S-au stabilit distanțe minime între stâlpi, s-au impus reguli de înălțime și de intensitate luminoasă, iar tehnologia a evoluat treptat de la becuri cu incandescență la tuburi fluorescente și apoi la vapori de sodiu.
În ultimii ani, iluminatul a fost transformat complet prin trecerea la iluminat stradal LED, cu consum redus și durată mare de viață. Sistemele moderne permit reglarea intensității, control la distanță și monitorizarea permanentă a funcționării fiecărui corp de iluminat.
Ce limitări existau acum 100 de ani?
Pe lângă lipsa de standarde, erau probleme legate de:
-
lipsa unui sistem de control centralizat
-
consum ridicat de energie sau combustibil (gaz, petrol)
-
iluminare neuniformă
-
lipsa protecției la intemperii
-
costuri mari de întreținere
Orașele mari reușeau să mențină un sistem relativ funcțional, dar în zonele periferice, iluminatul stradal era adesea considerat un lux.
Când au apărut primele proiecte serioase de iluminat public în România?
Bucureștiul a fost unul dintre primele orașe din Europa de Est care a introdus iluminatul electric stradal. Începând cu sfârșitul secolului XIX, s-au montat lămpi electrice în centrul orașului, în special în jurul clădirilor oficiale. Alte orașe mari, precum Iași, Timișoara sau Cluj, au urmat în primele decenii ale secolului XX, dar extinderea s-a făcut lent.
În perioada interbelică, iluminatul public a fost o temă frecvent discutată în consiliile locale, însă implementarea era greoaie și limitată la zonele centrale.
La 100 de ani distanță, diferențele sunt evidente. Astăzi, iluminatul urban e prezent pe fiecare stradă, în parcuri, în parcări și pe drumurile de acces. Există sisteme inteligente care pot reduce consumul când nu e activitate în zonă și pot raporta defecțiunile automat. Toate aceste lucruri păreau imposibile în perioada în care o persoană mergea din stâlp în stâlp ca să aprindă lămpile cu gaz înainte de lăsarea serii.